STEFĂNESCU: impresiona prin eleganţă, talent şi o rară modestie. Trăia gloria şi anonimatul, cu aceeaşi demnitate cu care suporta victoria şi înfrângerea. Etala rafinament, o distincţie şi o stăpânire de sine cum rar s-au văzut pe terenurile noastre. Era exact ca un metronom. Un căpitan adevărat şi un libero de valoare mondială. Impecabil, detaşat, simplu. Căpitanul şi mintea limpede a unei echipe… europene. Mai elegant ca Beckenbauer!
LUNG: imbatabil în toamna anului 1982, scria cea mai frumoasă pagină a vieţii sale. Unul din pionii calificării. Cel mai bun portar al anului 1982.
NEGRILĂ: bătăios şi ambiţios, fugea ca scăpat din puşcă în atac. L-a desfiinţat pur şi simplu pe Memmering, unul dintre cei mai scumpi jucători ai girondinilor. A fost, cu siguranţă, cel mai bun fundaş lateral dreapta din ţara noastră.
TILIHOI: mare sufletist, muncea enorm în apărare, juca până la sacrificiu. Era un vulcan. Nae al nostru avea şapte vieţi!
UNGUREANU: greu de trecut pe partea lui, viguros şi neobosit. Juca perfect două roluri, fundaş stânga şi extremă stânga.
DONOSE: mare meseriaş, ara terenul în lung şi-n lat, avea rol de dispecer... ”Pele” al nostru!
BELDEANU: a prins la Craiova, Leeds şi Bordeaux, momentele cele mai mari ale vieţii sale de fotbalist. Bun la toate, vedea tot, o adevărată “vulpe”!
ŢICLEANU: o lume întreagă a rămas uimită de travaliul acestui jucător pe post de “furnică”, într-o echipă ea însăşi mai mult decât harnică şi genială şi zvăpăiată. Fotbalist de mare clasă, deschizatorul calificării în turul 4, mijlocaş de excepţie în fotbalul românesc. Unul dintre cei mai compleţi mijlocaşi din Europa.
BALACI: INEGALABILUL, prim solist al fotbalului românesc în anii 1981 şi 1982. Marca de geniu a unui produs de competitivitate mondială. Magicianul balonului rotund. Juca perfect cu ambele picioare, cu o tehnică strălucitoare şi o mare intuiţie a fazelor!
CĂMĂTARU: se bătea sportiv pe terenurile Europei cu cei mai puternici apărători. Îi alerga de le scotea sufletul. Atacant complet, de clasă europeană, de valoarea lui Mariner (Anglia) şi Boniek (Polonia), egal cu Rossi... Putea ţine în spate o echipă întreagă. Vârf de lance, temut în multe capitale ale fotbalului european. Italienii şi francezii erau înspăimântaţi de cât i-a alergat şi “bombardat”!
CRIŞAN: o piesă necesară, într-un mecanism perfect!... extremă de profesie, cu un joc rapid şi derutant, cu infiltrări spectaculoase în careu.
IRIMESCU: şut foarte puternic. A “semnat” mai multe “bombe” (ne aducem aminte şi acum de mingea rămasă între bara de fier şi plasă, din meciul cu Leeds). În meciul cu Bordeaux, a dat cea mai bună pasă din viaţa sa, lui Geolgău, care a şi marcat golul calificării. Juca orice: la Dublin fundaş, la Bordeaux mijlocaş, la Craiova atacant...
GEOLGĂU: talentat atacant al fotbalului românesc, juca în forţă şi în viteză orice post, ridicând probleme oricărui adversar din Europa. Unul contra unul, era imposibil de ţinut. Autorul golului calificării în turul 4.
CÂRŢU: ”fenta” numărul unu a Craiovei, vioara graţioasă. Dribla cu o uşurinţă “braziliană”...
CIUPITU: un “bătrân” pe care, vorba proverbului, avându-l în echipa în momentele grele, nu trebuie să-l cumperi!
BOLDICI: gata oricând, la nevoie, să-l lase pe Silvică să se... odihnească!
CONSTANTIN OŢET şi NICOLAE IVAN: marii antrenori ai unei mari performanţe.
Ilie Balaci, prinţul fotbalului românesc
La un an de la debutul său la Ştiinţa (meciul cu Jiul Petroşani, din 1975), după ce Nelu Oblemenco a plecat la Galaţi, Balaci a fost desemnat căpitanul Universităţii. În primele meciuri ca antrenor al echipei naţionale, Lucescu l-a desemnat şi el pe Ilie căpitanul echipei. Dar blondul mijlocaş i-a cedat banderola lui Costică Ştefănescu. Ca să fie lider, nu-i trebuia un semn anume. I-a fost suficient că era lider pe teren, prin joc.
Sintagma de “prinţ al fotbalului românesc”, pleacă de la faptul că Ilie Balaci reprezintă şi azi cel mai tânăr fotbalist care a îmbrăcat tricoul echipei naţionale. La debut, el avea doar 17 ani, şase luni şi zece zile.
“Înaintea meciului de la Bucureşti cu Italia, m-am dus la Gentile, l-am salutat şi l-am întrebat: «Parcă te ştiu de undeva… cum zici că te cheamă?» Era un joc psihologic. Italianul s-a uitat la mine şi s-a făcut mai brunet decât era.” Acesta e Ilie Balaci, un regizor care şi-a pus de nenumărate ori în scena propriul rol, jucat cu uşurinţa celui convins că totul a depins şi va depinde doar de el, nu de alţii.
Fantasticul număr 8 de la Campioana unei mari iubiri, a jucat cu adevărat fotbal până la 27 de ani, adică până în primăvara lui ’84, când un jucător băimarean, Vasile Arezanov, a tăiat cariera celui care fusese desemnat cel mai bun fotbalist român al anilor 1981 şi 1982 şi care, cu vreun an şi ceva în urma, avusese pe masă o ofertă de transfer de la AC Milan!
“Craiova Maxima s-a născut şi a murit odată cu mine”, spunea Balaci în ’93. A fost o declaraţie care a născut multe controverse. Unii dintre foştii coechipieri s-au simţit lezaţi. Cert e că Universitatea, cu Balaci în echipă a cucerit trei titluri de campioană (1974, 1980, 1981) şi patru Cupe (1977, 1978, 1981, 1983). După accidentarea lui Balaci, Campioana unei mari iubiri s-a rătăcit cu fiecare zi, precum o corabie care-şi pierde căpitanul.
Magicianul alb-albastru domina fotbalul românesc. Fusese desemnat doi ani la rând cel mai bun fotbalist român. Era liderul Craiovei Maxima. AC Milan pusese pe masa autorităţilor comuniste o ofertă de două milioane de dolari. Totul s-a sfârşit, dureros şi urât, într-un meci jucat de Universitatea la Baia Mare. Victima – Ilie Balaci, călăul – Vasile Arezanov.
“În mai am jucat cu Cehoslovacia la Bucureşti, am pierdut cu 1-0. Apoi, la un meci de campionat cu FC Olt, Marian Popescu a căzut pe mine după un duel. Ăsta a fost doar începutul. M-am refăcut, totuşi, şi am intrat în finala Cupei din ’83, Craiova - Poli Timişoara 2-1. Am plecat apoi cu echipa naţională la un turneu, la Paris. Mai erau brazilienii de la Botafogo şi Paris Saint-Germain. Am bătut Botafogo cu 1-0 şi am jucat finala cu PSG.
Îmi amintesc ca acum. Era minutul 44. Eu, faţă în faţă cu internaţionalul francez Janvion. Dau mingea pe lângă el, plec şi-mi fuge genunchiul. Ruptură de menisc. Pe “Parc des Princes”, stadionul debutului meu la naţională. M-am operat spre toamnă. Am reintrat, dar ceva nu mai mergea. În primăvara lui ’84, la Baia Mare, m-a accidentat Arezanov. Un atac criminal. Ruptură de ligamente.
Cei mai reputaţi medici mi-au recomandat o operaţie în străinătate. Ştefan Andrei, ministrul nostru de externe pe atunci, aranjase să mă operez în Germania. Dar s-a făcut o comisie şi s-a hotărât că mă pot opera şi în ţară. Le-a fost frică să nu rămân definitiv în Germania după operaţie. În ’81 avusesem, ce-i drept, o ofertă de la Bayern, dar dacă ar fi fost să rămân, avusesem de atâtea ori şansa asta...”
Zoltan Crişan
Se spune că fotbaliştii mor de două ori. Prima oară, în meciul de adio. Zoli Crişan, numărul 7 de la Campioana unei mari iubiri, a murit prima dată la 20 aprilie 1983, în minutul 78 al partidei cu Benfica Lisabona, când mingea trimisă spre poarta portugheză a lovit transversala. Două degete mai jos şi Universitatea ar fi jucat finala Cupei UEFA. “A doua zi, doctorul Frânculescu a măsurat porţile. Aceea era cu opt centimetri mai scundă”, îşi amintea Crişan.
“Lumea a fost de părere că marea echipă a Craiovei s-a destrămat când jucătorii au început să plece. Nu e adevărat. Craiova Maxima, aşa cum ni s-a spus, a apus mult mai înainte, poate chiar după meciul cu Benfica, pe culoarul lung şi întunecos care ducea la vestiar. În prima repriză, Cămătaru a avut o ocazie mare, la 1-0 pentru noi, dar în loc să-mi trimită înapoi a preferat un dribling în plus. După meci i-am zis doar atât: «Cami, n-am să te iert niciodată!».”
“Nu mi-au plăcut niciodată uniformele”
Zoli Crişan a ajuns la Craiova de la Minerul Baia Mare, în 1974. L-a vrut şi Dinamo, dar el a refuzat, spunând simplu: „Nu mi-au plăcut niciodată uniformele”, şi a jucat zece ani la Craiova, în perioada cea mai frumoasă din istoria celei mai iubite echipe de fotbal din România.
“Echipa s-a născut în 1979, într-o seară de noiembrie, la Leeds, când am învins cu 2-0, dar eu n-am jucat. La Craiova, în meciul tur, arbitrul mi-a dat un cartonaş galben, confundându-mă cu Cârţu, aşa că n-am avut drept de joc. Practic, victoria de atunci a anunţat marea performanţă din ediţia ’82-’83 a Cupei UEFA, când Benfica Lisabona ne-a eliminat fără să ne bată.
“Bento era învins, dar mingea a izbit transversala”
Meciul ăla a a fost unul blestemat. Benfica era singura echipă mare pe care am întâlnit-o atunci şi in faţa căreia n-am pierdut în deplasare. Suedezul Sven Goran Erickson declara după meci: «Dacă Universitatea va ataca la Craiova la fel de bine cum s-a apărat în această seară, n-avem nicio şansă!». Apoi, a mai spus că şi-ar dori în echipă jucători ca mine, Ciupitu şi Cămătaru.
Dar la Craiova totul a fost împotriva noastră. Totul, culminând cu faza din minutul 78. Ţicleanu a sprintat pe extemă, eu am simţit că va centra şi m-am dus spre centrul careului. Eram cu spatele la poartă, dar mingea a venit din dreapta şi am reluat-o din voleu, cu piciorul drept. Bento, portarul Benficăi, era învins, dar mingea a izbit transversala şi a revenit în teren. Probabil până acolo ne-a fost scris să ajungem.”
Cei care l-au văzut jucând îşi aduc aminte mereu de stilul artistic al lui Zoli. Dintre nenumăratele penalty-uri obţinute de el, au existat bănuieli că destule au fost acordate datorită măiestriei sale şi mai puţin atacurilor apărătorilor adverşi. Lovitura de pedeapsă din meciul cu Anglia, de la Bucureşti, din preliminariile Campionatului Mondial ’82 a rămas celebră. „Englezii au contestat vehement acel penalty, din care s-a născut golul victoriei, dar jur şi azi, cu mâna pe inimă, că a fost fault. Eram aproape de poartă, Samson, adversarul direct, mi-a luat piciorul, iar arbitrul nici n-a stat pe gânduri.
A fost singurul penalty din viaţa mea la care am auzit fluierul înainte să cad. Alt moment hazliu, într-un meci de campionat la Timişoara, cu nea Nicu Rainea la centru. L-am păcălit la o fază, a dat penalty, dar mi-a spus: «Zoli, a fost primul şi ultimul penalty pe care-l mai vezi de la mine!». Peste vreo trei etape, meci la Iaşi. La o fază în careul lor, un adversar a tras de mine până mi-a rupt tricoul. La centru, tot Rainea. A fluierat fault, după care mi-a spus: «Zoli, a fost atât de clar, încât n-aveam încotro!».”
Grigore Ciupitu
Grigore Ciupitu este omul care a intrat în legendă alături de Universitatea Craiova, echipa cu care a jucat, la 34 de ani şi jumătate, o semifinală de Cupa UEFA. Pe 6 aprilie 1983, oltenii au întâlnit Benfica, iar Ciupitu a făcut meciul vieţii sale, ducând Ştiinţa la o palmă de marea finală.
“Am plecat la Lisabona rezervă”
De atunci au trecut mai multe decenii, dar Grigore îşi aminteşte tot, pe ore şi minute. „Costică Ştefănescu, titularul incontestabil al postului de libero la Craiova şi echipa naţională, primise al doilea cartonaş galben în returul cu Kaiserslautern şi era suspendat pentru manşa întâi a semifinalei cu Benfica. Era cu atât mai greu pentru noi, cu cât jucam primul meci la Lisabona, adică acasă la echipa care spulberase în sferturi pe AS Roma.
Imediat după jocul cu nemţii, au început să se facă tot soiul de calcule în legatură cu cine-l va înlocui pe Costică. Aşa-zişii oameni de fotbal, care roiau pe lângă echipă, nu puneau nici un pic de miză pe mine. Se vorbea de Donose, de Irimescu, chiar de Beldeanu. Pentru majoritatea, Ciupitu era bătrân, iar meciul prea mare. Nu mai jucasem titular de multă vreme. Am plecat spre Lisabona într-o zi de luni. Benfica n-a acceptat reciprocitatea, iar Craiova era un club sarac şi nu ne-am prea permis bani pentru cazare şi masă. Prin intermediul lui Ştefan Andrei, ministru de externe pe atunci şi mare susţinător al nostru, am stat la ambasadă şi tot el ne-a trimis un bucătar, care lucra la sediul românesc din New York al ONU.
Nea Cornel Stroe, preşedintele clubului, nu ne-a mai dat diurna care ni se cuvenea, doi dolari de căciulă, şi ne-a zis că a cumpărat legume pentru salată. Diplomaţii noştri, n-au fost încântaţi că le-am venit pe cap, dar nu puteau să comenteze. În sânul echipei, diferiţi specialişti compuneau tot felul de variante pentru formula apărării. Eu nu figuram în nici una dintre ele”, povesteşte Ciupitu.
A aflat că va intra pe teren cu câteva ore înainte de meci.
„Când a început obişnuita şedinţă tehnică, m-am aşezat pe un scaun din fundul sălii. Nea Tică Oţet, Dumnezeu să-l ierte, a vorbit mult despre adversar. Îmi fugeau prin minte toate numele lor celebre. Diamantino, Nene, Chalana, Humberto, Filipovici... Apoi, a anunţat echipa. În poartă Lung. Pe fund Negrilă, Tilihoi, Ciupitu... Aici toţi s-au blocat. Nea Tică a continuat cu Ungureanu, Ţicleanu... , dar nimeni nu-l mai asculta. Toată echipa se întorsese spre mine. Eu am ridicat mâna şi am zis: «Nici o problema, nea Tica, poti conta pe mine!».
Am intrat pe teren hotărât să le arat tuturor că nu-mi spusesem ultimul cuvânt, că eram în stare să joc într-o semifinală de cupă europeană, prima a unei echipe româneşti şi că nu sunt, chiar la aproape 35 de ani, un fotbalist terminat. Pe teren a fost infernal. Stadionul „Da Luz”, plin ochi, era înfricoşător. Parcă mugea. Vreo 80.000 de oameni, dintre care jumătate erau masaţi la tribuna I, care era înaltă rău, parcă până la cer.”
Irimescu, urmaşul lui Oblemenco
Mircea Irimescu, născut în aceeaşi zi cu Oblemenco, stângaci ca şi fostul golgheter al Ştiinţei, a fost un jucător fantastic, numit şi el “tunar”, datorită şutului năpraznic.
Puţini ştiu că atunci când Irimescu a terminat facultatea, cei de la Dinamo-Victoria, echipa miliţiei, au venit după el şi i-au promis că va fi angajat la miliţie, cu gradul de căpitan, dacă va juca pentru ei. Tatăl său a rămas în cumpănă, dar a venit verdictul mamei: “Să nu aud de aşa ceva. Mircea la Victoria?! Nici vorbă, divorţăm dacă accepţi ca Mircea să plece acolo! Eu n-am băiat de vânzare!”...
Sau că în sezonul ’83-’84, în meciul cu Hajduk, de la Split, un adversar l-a călcat cu crampoanele şi i-a spart capul. Irimescu a jucat bandajat până la sfarşitul meciului, deşi sângele îi curgea pe faţă... “Ce să fac, trebuia să support. Am avut dureri mari. Eram însă la Universitatea, noi altfel luptam atunci pentru culorile clubului. Era o mare onoare să îmbraci tricoul alb-albastru. Jucai şi cu glezna umflată. Ungureanu a evoluat într-un meci cu ruptură, Negrila cu o mână bandajată... Suportai toate astea numai ca să joci la Ştiinţa, pentru plăcerea de a fi la Craiova!”.
Mircea Irimescu a acceptat de-a lungul anilor orice post în teren. A fost fundaş stânga, fundaş central, mijlocaş, atacant... Era la concurenţă pe post cu marele Beldeanu şi vroia să joace... Aşa a fost la Kaiserslautern, în partida tur, unde a jucat fundaş central.
A petrecut cu lăutarii în... lift
Un moment hazliu, care a rămas în memoria tuturor, s-a petrecut la Băile Herculane, când era jucător... „Am chefuit într-o seară. Eu am plătit nişte lăutari să-mi cânte. A doua zi, urma să vina Silvia, viitoarea soţie a lui Cârţu. «Bă Mircea, eu trebuie să dorm, lasă-mă în pace cu lăutarii tăi. Vine Silvia... », mi-a spus Sorin prieteneşte. «N-o să te deranjez, culcă-te. Mă descurc eu», i-am răspuns. M-am dus cu lăutarii prin holul hotelului, dar nu mi-au dat voie nici acolo, deoarece lăutarii îi deranjau pe cei cazaţi în hotel. Ce să fac, am intrat cu toţi lăutarii în lift! Şi îi plimbam pe lăutari când sus, când jos, iar ei îmi cântau în lift! Sorin auzea muzica, apoi nu mai auzea... Nu întelegea nimic, ce se petrece, de unde se auzea cu intermitenţe muzica?! Când le-am povestit celorlalţi s-au prăpădit de râs. Eu i-am plătit pe lăutari, mai aveau o jumătate de oră de cântat. Cum să-i las să plece? Şi unde să mă fi dus?”.
Costică Ştefănescu, ministrul apărării
Despre Costică Ştefănescu, marele Ioan Chirilă scria: “Ai mereu impresia că şi-a uitat valiza-diplomat pe o masă de conferinţă, la Geneva sau Stockholm. Vorbeşte puţin şi asta îndeosebi în anii de când e căpitan la Craiova şi la echipa naţională. Îşi cântăreşte greu cuvintele. În faţa lui, glumele devin întotdeauna mai pudice. Până şi Cârţu se supune acestei reguli. Deseori, lasă impresia că este şeful unei brigăzi de şoc, care se bate pentru a asigura rezistenţa digului în timpul unor inundaţii.”
Ştefănescu a fost, aproape un deceniu, căpitanul Craiovei Maxima, a debutat la echipa naţională la 26 de ani, dar cu toate astea a purtat banderola de căpitan în 40 de meciuri.
Eleganţa, simţul de anticipaţie, tehnica şi ştiinţa pasei lungi, toate laolată s-au adunat în jocul său. În dicţionarele fotbalistice, la cuvântul libero, ar trebui să figureze explicaţia „Ştefănescu Costică”.
Aurică Beldeanu, regele intercepţiei în România
Fostul jucător al Craiovei Maxima a fost, incontestabil, la vremea sa, unul dintre cei mai valoroşi mijlocaşi din Europa. Cu o tehnică desăvârşită, o capacitate de efort ieşită din comun şi un simţ de anticipaţie de excepţie, ”vulpea”, aşa cum l-au numit colegii, simţea perfect unde va pleca pasa adversarului şi era acolo cu o clipă mai devreme, culegând astfel numeroase baloane, pe care le transforma în pase utile pentru Balaci, Cămătaru sau Cârţu.
Format în curtea Progresului, a explodat la Reşiţa, ca mai apoi, în Bănie, să cunoască adevărata consacrare. Internaţionalul de juniori, tineret şi seniori, are la activ numeroase partide memorabile, dar pe primul plan stă reuşita de senzaţie de la Leeds. Este campion al României şi câştigător al Cupei cu Universitatea.
Silviu Lung, uriaşul din poartă
Silviu Lung a făcut pasul din poarta Craiovei în istoria fotbalului românesc destul de târziu, pe la 26 de ani. Povestea sa e împletită din cuvinte precum curaj, voinţă, putere de luptă şi încredere în sine.
Marele portar Silviu Lung s-a născut cu adevărat într-o seară de septembrie, în 1982, la Florenţa, ce coincidenţă, când marea echipă a Craiovei elimina Fiorentina în primul tur al Cupei UEFA şi îşi lua zborul spre semifinala cu Benfica... În septembrie ’82, Silviu Lung avea 26 de ani. A debutat în poarta echipei naţionale în 1979, iar de atunci încolo, a cam ferecat-o şi pentru adversari, dar şi pentru concurenţii postului, indiferent că s-au numit Moraru, Duckadam, Liliac sau Stelea.
Cariera de international a lui Silviu Lung se intinde pe parcursul a 14 ani, in care a strans 77 de selectii. A aparat la un turneu final al Campionatului European, Franta ’84 si la un Campionat Mondial, Italia ’90. Silvica nu este numai unul din cei mai mari fotbalisti romani, ci si unul dintre cei mai longevivi jucatori din intreaga istorie a fotbalului romanesc.
Sorin Cârţu
Cei care au avut şansa să-l vadă pe Sorin Cârţu jucând, nu-l pot uita, desigur, pe capriciosul şi genialul dribleur de bandă stangă din perioada “Craiovei Maxima”. Driblingurile halucinante şi golurile sale, care astăzi ar putea fi pe genericul oricărei emisiuni sportive, rămân memorabile. Dar, capricios, cum spuneam, în teren şi în afara lui, Sorin Cârţu a intrat deseori în “clinciuri” verbale, sau de idei, cu antrenorii pe care i-a avut.
Rodion Cămătaru
Într-un moment când startul său părea compromis, un antrenor cu ochelari auriţi, de profesor universitar, din spatele cărora a răzbatut mereu o privire umană, i-a întins o mână de ajutor. E vorba de Rodion Cămătaru şi de Ilie Oană. Apreciatul antrenor nu dădea de pomană. Cântărise doar calităţile craioveanului uitat pe tuşă, al cărui antrenor tocmai devenise şi-l redase fotbalului românesc. După care Oană a plecat la pensie, iar Cămătaru a rămas în marele fotbal.
În anii ’80, revista “Săptămâna” a declanşat o campanie furibundă împotriva lui Cămătaru. “Dromadera”, “Haplea în chiloţi”, “Sac de tărâţe cu crampoane”, sunt doar câteva dintre metaforele mucegăite pe care Eugen Barbu le-a alăturat fotbalistului oltean. Pe 18 aprilie 1983, la două zile de la evoluţia memorabilă a lui Cămătaru în semifinala Cupei UEFA, Benfica - Universitatea 0-0, de la Lisabona, Eugen Barbu şi-a cerut scuze într-un articol celebru, publicat în ziarul “Informaţia”. Iată un fragment:
“... Adevăratul erou al meciului, trebuie s-o spun deschis, a fost Cămătaru, omul pe care l-am ironizat într-o vreme. Prin ambiţia şi voinţa lui, a reuşit să mă infirme. M-ai învins, Rodioane! Dar nu există înfrângere mai frumoasă pentru un gazetar, decât recunoaşterea aceasta, drept pentru care semnez...”
Eugen Barbu
Constantin Oţet
Deşi au apărut câteva cărti despre “Craiova Maxima”, adevărata istorie a antrenorului Tică Oţet încă nu a fost scrisă. Originar din Mehedinţi (Poroiniţa-Rogova), Oţet s-a retras de timpuriu de pe terenul de fotbal (jucător la Metalul Turnu Severin), în urma unui accident. La doar 23 de ani a devenit antrenor, iniţial la juniori, apoi la seniori. Ca antrenor, din 1963 şi până în 1998, a antrenat în şase rânduri echipa cea mai importantă din viaţa lui: Universitatea Craiova.
Cu Universitatea, regretatul Tică Oţet a cucerit un titlu şi două Cupe, alături de calificarea echipei în semifinala Cupei UEFA (1982-1983). A fost, pe lângă un mare antrenor, un adevărat OM.
Sebastian Domozină, vocea-simbol a Craiovei Maxima
Născut în 1938, la Ianca (Olt), lângă Dăbuleni. Absolvent al facultăţii de ziaristică din Bucureşti. Corespondent principal teritorial pentru Oltenia al Radioteleviziunii Române. Celebru crainic-reporter sportiv. CEL MAI IUBIT CRAINIC AL OLTENILOR!
O echipă fantastică, aşa cum a fost Craiova Maxima, născuta din sufletul uriaş al oltenilor, nu putea să aibă decât un comentator pe măsură. Cine poate uita comentariile “braziliene” ale lui Domozină care însufleţeau un popor alb-albastru lipit cu urechea de tranzistoare? Cine poate uita strigătul de victorie de la Leeds, când, secunde în şir, vocea marelui crainic a răsunat “Goooool!!!”, în ritm de caluş oltenesc? Cu siguranţă, nimeni...
Atunci când meciurile televizate erau “fructe exotice”, nea Sebi a făcut din transmisia radiofonică o adevarată artă. Vesel, jovial în permanenţă, îl simţeai în casa ta chiar dacă era la mii de kilometri distanţă, fie că transmitea de la Milano, Firenze, Munchen, Bordeaux, Moscova sau Craiova... Sunt oameni care nu pot fi înlocuiţi niciodată. Fără îndoială, Sebastian Domozină a fost unul dintre aceştia. Din 10 octombrie 1997, doar sfinţii mai pot auzi inconfundabilul “Goooool!!!” al vocii de aur a Olteniei.
LUNG: imbatabil în toamna anului 1982, scria cea mai frumoasă pagină a vieţii sale. Unul din pionii calificării. Cel mai bun portar al anului 1982.
NEGRILĂ: bătăios şi ambiţios, fugea ca scăpat din puşcă în atac. L-a desfiinţat pur şi simplu pe Memmering, unul dintre cei mai scumpi jucători ai girondinilor. A fost, cu siguranţă, cel mai bun fundaş lateral dreapta din ţara noastră.
TILIHOI: mare sufletist, muncea enorm în apărare, juca până la sacrificiu. Era un vulcan. Nae al nostru avea şapte vieţi!
UNGUREANU: greu de trecut pe partea lui, viguros şi neobosit. Juca perfect două roluri, fundaş stânga şi extremă stânga.
DONOSE: mare meseriaş, ara terenul în lung şi-n lat, avea rol de dispecer... ”Pele” al nostru!
BELDEANU: a prins la Craiova, Leeds şi Bordeaux, momentele cele mai mari ale vieţii sale de fotbalist. Bun la toate, vedea tot, o adevărată “vulpe”!
ŢICLEANU: o lume întreagă a rămas uimită de travaliul acestui jucător pe post de “furnică”, într-o echipă ea însăşi mai mult decât harnică şi genială şi zvăpăiată. Fotbalist de mare clasă, deschizatorul calificării în turul 4, mijlocaş de excepţie în fotbalul românesc. Unul dintre cei mai compleţi mijlocaşi din Europa.
BALACI: INEGALABILUL, prim solist al fotbalului românesc în anii 1981 şi 1982. Marca de geniu a unui produs de competitivitate mondială. Magicianul balonului rotund. Juca perfect cu ambele picioare, cu o tehnică strălucitoare şi o mare intuiţie a fazelor!
CĂMĂTARU: se bătea sportiv pe terenurile Europei cu cei mai puternici apărători. Îi alerga de le scotea sufletul. Atacant complet, de clasă europeană, de valoarea lui Mariner (Anglia) şi Boniek (Polonia), egal cu Rossi... Putea ţine în spate o echipă întreagă. Vârf de lance, temut în multe capitale ale fotbalului european. Italienii şi francezii erau înspăimântaţi de cât i-a alergat şi “bombardat”!
CRIŞAN: o piesă necesară, într-un mecanism perfect!... extremă de profesie, cu un joc rapid şi derutant, cu infiltrări spectaculoase în careu.
IRIMESCU: şut foarte puternic. A “semnat” mai multe “bombe” (ne aducem aminte şi acum de mingea rămasă între bara de fier şi plasă, din meciul cu Leeds). În meciul cu Bordeaux, a dat cea mai bună pasă din viaţa sa, lui Geolgău, care a şi marcat golul calificării. Juca orice: la Dublin fundaş, la Bordeaux mijlocaş, la Craiova atacant...
GEOLGĂU: talentat atacant al fotbalului românesc, juca în forţă şi în viteză orice post, ridicând probleme oricărui adversar din Europa. Unul contra unul, era imposibil de ţinut. Autorul golului calificării în turul 4.
CÂRŢU: ”fenta” numărul unu a Craiovei, vioara graţioasă. Dribla cu o uşurinţă “braziliană”...
CIUPITU: un “bătrân” pe care, vorba proverbului, avându-l în echipa în momentele grele, nu trebuie să-l cumperi!
BOLDICI: gata oricând, la nevoie, să-l lase pe Silvică să se... odihnească!
CONSTANTIN OŢET şi NICOLAE IVAN: marii antrenori ai unei mari performanţe.
Ilie Balaci, prinţul fotbalului românesc
La un an de la debutul său la Ştiinţa (meciul cu Jiul Petroşani, din 1975), după ce Nelu Oblemenco a plecat la Galaţi, Balaci a fost desemnat căpitanul Universităţii. În primele meciuri ca antrenor al echipei naţionale, Lucescu l-a desemnat şi el pe Ilie căpitanul echipei. Dar blondul mijlocaş i-a cedat banderola lui Costică Ştefănescu. Ca să fie lider, nu-i trebuia un semn anume. I-a fost suficient că era lider pe teren, prin joc.
Sintagma de “prinţ al fotbalului românesc”, pleacă de la faptul că Ilie Balaci reprezintă şi azi cel mai tânăr fotbalist care a îmbrăcat tricoul echipei naţionale. La debut, el avea doar 17 ani, şase luni şi zece zile.
“Înaintea meciului de la Bucureşti cu Italia, m-am dus la Gentile, l-am salutat şi l-am întrebat: «Parcă te ştiu de undeva… cum zici că te cheamă?» Era un joc psihologic. Italianul s-a uitat la mine şi s-a făcut mai brunet decât era.” Acesta e Ilie Balaci, un regizor care şi-a pus de nenumărate ori în scena propriul rol, jucat cu uşurinţa celui convins că totul a depins şi va depinde doar de el, nu de alţii.
Fantasticul număr 8 de la Campioana unei mari iubiri, a jucat cu adevărat fotbal până la 27 de ani, adică până în primăvara lui ’84, când un jucător băimarean, Vasile Arezanov, a tăiat cariera celui care fusese desemnat cel mai bun fotbalist român al anilor 1981 şi 1982 şi care, cu vreun an şi ceva în urma, avusese pe masă o ofertă de transfer de la AC Milan!
“Craiova Maxima s-a născut şi a murit odată cu mine”, spunea Balaci în ’93. A fost o declaraţie care a născut multe controverse. Unii dintre foştii coechipieri s-au simţit lezaţi. Cert e că Universitatea, cu Balaci în echipă a cucerit trei titluri de campioană (1974, 1980, 1981) şi patru Cupe (1977, 1978, 1981, 1983). După accidentarea lui Balaci, Campioana unei mari iubiri s-a rătăcit cu fiecare zi, precum o corabie care-şi pierde căpitanul.
Magicianul alb-albastru domina fotbalul românesc. Fusese desemnat doi ani la rând cel mai bun fotbalist român. Era liderul Craiovei Maxima. AC Milan pusese pe masa autorităţilor comuniste o ofertă de două milioane de dolari. Totul s-a sfârşit, dureros şi urât, într-un meci jucat de Universitatea la Baia Mare. Victima – Ilie Balaci, călăul – Vasile Arezanov.
“În mai am jucat cu Cehoslovacia la Bucureşti, am pierdut cu 1-0. Apoi, la un meci de campionat cu FC Olt, Marian Popescu a căzut pe mine după un duel. Ăsta a fost doar începutul. M-am refăcut, totuşi, şi am intrat în finala Cupei din ’83, Craiova - Poli Timişoara 2-1. Am plecat apoi cu echipa naţională la un turneu, la Paris. Mai erau brazilienii de la Botafogo şi Paris Saint-Germain. Am bătut Botafogo cu 1-0 şi am jucat finala cu PSG.
Îmi amintesc ca acum. Era minutul 44. Eu, faţă în faţă cu internaţionalul francez Janvion. Dau mingea pe lângă el, plec şi-mi fuge genunchiul. Ruptură de menisc. Pe “Parc des Princes”, stadionul debutului meu la naţională. M-am operat spre toamnă. Am reintrat, dar ceva nu mai mergea. În primăvara lui ’84, la Baia Mare, m-a accidentat Arezanov. Un atac criminal. Ruptură de ligamente.
Cei mai reputaţi medici mi-au recomandat o operaţie în străinătate. Ştefan Andrei, ministrul nostru de externe pe atunci, aranjase să mă operez în Germania. Dar s-a făcut o comisie şi s-a hotărât că mă pot opera şi în ţară. Le-a fost frică să nu rămân definitiv în Germania după operaţie. În ’81 avusesem, ce-i drept, o ofertă de la Bayern, dar dacă ar fi fost să rămân, avusesem de atâtea ori şansa asta...”
Zoltan Crişan
Se spune că fotbaliştii mor de două ori. Prima oară, în meciul de adio. Zoli Crişan, numărul 7 de la Campioana unei mari iubiri, a murit prima dată la 20 aprilie 1983, în minutul 78 al partidei cu Benfica Lisabona, când mingea trimisă spre poarta portugheză a lovit transversala. Două degete mai jos şi Universitatea ar fi jucat finala Cupei UEFA. “A doua zi, doctorul Frânculescu a măsurat porţile. Aceea era cu opt centimetri mai scundă”, îşi amintea Crişan.
“Lumea a fost de părere că marea echipă a Craiovei s-a destrămat când jucătorii au început să plece. Nu e adevărat. Craiova Maxima, aşa cum ni s-a spus, a apus mult mai înainte, poate chiar după meciul cu Benfica, pe culoarul lung şi întunecos care ducea la vestiar. În prima repriză, Cămătaru a avut o ocazie mare, la 1-0 pentru noi, dar în loc să-mi trimită înapoi a preferat un dribling în plus. După meci i-am zis doar atât: «Cami, n-am să te iert niciodată!».”
“Nu mi-au plăcut niciodată uniformele”
Zoli Crişan a ajuns la Craiova de la Minerul Baia Mare, în 1974. L-a vrut şi Dinamo, dar el a refuzat, spunând simplu: „Nu mi-au plăcut niciodată uniformele”, şi a jucat zece ani la Craiova, în perioada cea mai frumoasă din istoria celei mai iubite echipe de fotbal din România.
“Echipa s-a născut în 1979, într-o seară de noiembrie, la Leeds, când am învins cu 2-0, dar eu n-am jucat. La Craiova, în meciul tur, arbitrul mi-a dat un cartonaş galben, confundându-mă cu Cârţu, aşa că n-am avut drept de joc. Practic, victoria de atunci a anunţat marea performanţă din ediţia ’82-’83 a Cupei UEFA, când Benfica Lisabona ne-a eliminat fără să ne bată.
“Bento era învins, dar mingea a izbit transversala”
Meciul ăla a a fost unul blestemat. Benfica era singura echipă mare pe care am întâlnit-o atunci şi in faţa căreia n-am pierdut în deplasare. Suedezul Sven Goran Erickson declara după meci: «Dacă Universitatea va ataca la Craiova la fel de bine cum s-a apărat în această seară, n-avem nicio şansă!». Apoi, a mai spus că şi-ar dori în echipă jucători ca mine, Ciupitu şi Cămătaru.
Dar la Craiova totul a fost împotriva noastră. Totul, culminând cu faza din minutul 78. Ţicleanu a sprintat pe extemă, eu am simţit că va centra şi m-am dus spre centrul careului. Eram cu spatele la poartă, dar mingea a venit din dreapta şi am reluat-o din voleu, cu piciorul drept. Bento, portarul Benficăi, era învins, dar mingea a izbit transversala şi a revenit în teren. Probabil până acolo ne-a fost scris să ajungem.”
Cei care l-au văzut jucând îşi aduc aminte mereu de stilul artistic al lui Zoli. Dintre nenumăratele penalty-uri obţinute de el, au existat bănuieli că destule au fost acordate datorită măiestriei sale şi mai puţin atacurilor apărătorilor adverşi. Lovitura de pedeapsă din meciul cu Anglia, de la Bucureşti, din preliminariile Campionatului Mondial ’82 a rămas celebră. „Englezii au contestat vehement acel penalty, din care s-a născut golul victoriei, dar jur şi azi, cu mâna pe inimă, că a fost fault. Eram aproape de poartă, Samson, adversarul direct, mi-a luat piciorul, iar arbitrul nici n-a stat pe gânduri.
A fost singurul penalty din viaţa mea la care am auzit fluierul înainte să cad. Alt moment hazliu, într-un meci de campionat la Timişoara, cu nea Nicu Rainea la centru. L-am păcălit la o fază, a dat penalty, dar mi-a spus: «Zoli, a fost primul şi ultimul penalty pe care-l mai vezi de la mine!». Peste vreo trei etape, meci la Iaşi. La o fază în careul lor, un adversar a tras de mine până mi-a rupt tricoul. La centru, tot Rainea. A fluierat fault, după care mi-a spus: «Zoli, a fost atât de clar, încât n-aveam încotro!».”
Grigore Ciupitu
Grigore Ciupitu este omul care a intrat în legendă alături de Universitatea Craiova, echipa cu care a jucat, la 34 de ani şi jumătate, o semifinală de Cupa UEFA. Pe 6 aprilie 1983, oltenii au întâlnit Benfica, iar Ciupitu a făcut meciul vieţii sale, ducând Ştiinţa la o palmă de marea finală.
“Am plecat la Lisabona rezervă”
De atunci au trecut mai multe decenii, dar Grigore îşi aminteşte tot, pe ore şi minute. „Costică Ştefănescu, titularul incontestabil al postului de libero la Craiova şi echipa naţională, primise al doilea cartonaş galben în returul cu Kaiserslautern şi era suspendat pentru manşa întâi a semifinalei cu Benfica. Era cu atât mai greu pentru noi, cu cât jucam primul meci la Lisabona, adică acasă la echipa care spulberase în sferturi pe AS Roma.
Imediat după jocul cu nemţii, au început să se facă tot soiul de calcule în legatură cu cine-l va înlocui pe Costică. Aşa-zişii oameni de fotbal, care roiau pe lângă echipă, nu puneau nici un pic de miză pe mine. Se vorbea de Donose, de Irimescu, chiar de Beldeanu. Pentru majoritatea, Ciupitu era bătrân, iar meciul prea mare. Nu mai jucasem titular de multă vreme. Am plecat spre Lisabona într-o zi de luni. Benfica n-a acceptat reciprocitatea, iar Craiova era un club sarac şi nu ne-am prea permis bani pentru cazare şi masă. Prin intermediul lui Ştefan Andrei, ministru de externe pe atunci şi mare susţinător al nostru, am stat la ambasadă şi tot el ne-a trimis un bucătar, care lucra la sediul românesc din New York al ONU.
Nea Cornel Stroe, preşedintele clubului, nu ne-a mai dat diurna care ni se cuvenea, doi dolari de căciulă, şi ne-a zis că a cumpărat legume pentru salată. Diplomaţii noştri, n-au fost încântaţi că le-am venit pe cap, dar nu puteau să comenteze. În sânul echipei, diferiţi specialişti compuneau tot felul de variante pentru formula apărării. Eu nu figuram în nici una dintre ele”, povesteşte Ciupitu.
A aflat că va intra pe teren cu câteva ore înainte de meci.
„Când a început obişnuita şedinţă tehnică, m-am aşezat pe un scaun din fundul sălii. Nea Tică Oţet, Dumnezeu să-l ierte, a vorbit mult despre adversar. Îmi fugeau prin minte toate numele lor celebre. Diamantino, Nene, Chalana, Humberto, Filipovici... Apoi, a anunţat echipa. În poartă Lung. Pe fund Negrilă, Tilihoi, Ciupitu... Aici toţi s-au blocat. Nea Tică a continuat cu Ungureanu, Ţicleanu... , dar nimeni nu-l mai asculta. Toată echipa se întorsese spre mine. Eu am ridicat mâna şi am zis: «Nici o problema, nea Tica, poti conta pe mine!».
Am intrat pe teren hotărât să le arat tuturor că nu-mi spusesem ultimul cuvânt, că eram în stare să joc într-o semifinală de cupă europeană, prima a unei echipe româneşti şi că nu sunt, chiar la aproape 35 de ani, un fotbalist terminat. Pe teren a fost infernal. Stadionul „Da Luz”, plin ochi, era înfricoşător. Parcă mugea. Vreo 80.000 de oameni, dintre care jumătate erau masaţi la tribuna I, care era înaltă rău, parcă până la cer.”
Irimescu, urmaşul lui Oblemenco
Mircea Irimescu, născut în aceeaşi zi cu Oblemenco, stângaci ca şi fostul golgheter al Ştiinţei, a fost un jucător fantastic, numit şi el “tunar”, datorită şutului năpraznic.
Puţini ştiu că atunci când Irimescu a terminat facultatea, cei de la Dinamo-Victoria, echipa miliţiei, au venit după el şi i-au promis că va fi angajat la miliţie, cu gradul de căpitan, dacă va juca pentru ei. Tatăl său a rămas în cumpănă, dar a venit verdictul mamei: “Să nu aud de aşa ceva. Mircea la Victoria?! Nici vorbă, divorţăm dacă accepţi ca Mircea să plece acolo! Eu n-am băiat de vânzare!”...
Sau că în sezonul ’83-’84, în meciul cu Hajduk, de la Split, un adversar l-a călcat cu crampoanele şi i-a spart capul. Irimescu a jucat bandajat până la sfarşitul meciului, deşi sângele îi curgea pe faţă... “Ce să fac, trebuia să support. Am avut dureri mari. Eram însă la Universitatea, noi altfel luptam atunci pentru culorile clubului. Era o mare onoare să îmbraci tricoul alb-albastru. Jucai şi cu glezna umflată. Ungureanu a evoluat într-un meci cu ruptură, Negrila cu o mână bandajată... Suportai toate astea numai ca să joci la Ştiinţa, pentru plăcerea de a fi la Craiova!”.
Mircea Irimescu a acceptat de-a lungul anilor orice post în teren. A fost fundaş stânga, fundaş central, mijlocaş, atacant... Era la concurenţă pe post cu marele Beldeanu şi vroia să joace... Aşa a fost la Kaiserslautern, în partida tur, unde a jucat fundaş central.
A petrecut cu lăutarii în... lift
Un moment hazliu, care a rămas în memoria tuturor, s-a petrecut la Băile Herculane, când era jucător... „Am chefuit într-o seară. Eu am plătit nişte lăutari să-mi cânte. A doua zi, urma să vina Silvia, viitoarea soţie a lui Cârţu. «Bă Mircea, eu trebuie să dorm, lasă-mă în pace cu lăutarii tăi. Vine Silvia... », mi-a spus Sorin prieteneşte. «N-o să te deranjez, culcă-te. Mă descurc eu», i-am răspuns. M-am dus cu lăutarii prin holul hotelului, dar nu mi-au dat voie nici acolo, deoarece lăutarii îi deranjau pe cei cazaţi în hotel. Ce să fac, am intrat cu toţi lăutarii în lift! Şi îi plimbam pe lăutari când sus, când jos, iar ei îmi cântau în lift! Sorin auzea muzica, apoi nu mai auzea... Nu întelegea nimic, ce se petrece, de unde se auzea cu intermitenţe muzica?! Când le-am povestit celorlalţi s-au prăpădit de râs. Eu i-am plătit pe lăutari, mai aveau o jumătate de oră de cântat. Cum să-i las să plece? Şi unde să mă fi dus?”.
Costică Ştefănescu, ministrul apărării
Despre Costică Ştefănescu, marele Ioan Chirilă scria: “Ai mereu impresia că şi-a uitat valiza-diplomat pe o masă de conferinţă, la Geneva sau Stockholm. Vorbeşte puţin şi asta îndeosebi în anii de când e căpitan la Craiova şi la echipa naţională. Îşi cântăreşte greu cuvintele. În faţa lui, glumele devin întotdeauna mai pudice. Până şi Cârţu se supune acestei reguli. Deseori, lasă impresia că este şeful unei brigăzi de şoc, care se bate pentru a asigura rezistenţa digului în timpul unor inundaţii.”
Ştefănescu a fost, aproape un deceniu, căpitanul Craiovei Maxima, a debutat la echipa naţională la 26 de ani, dar cu toate astea a purtat banderola de căpitan în 40 de meciuri.
Eleganţa, simţul de anticipaţie, tehnica şi ştiinţa pasei lungi, toate laolată s-au adunat în jocul său. În dicţionarele fotbalistice, la cuvântul libero, ar trebui să figureze explicaţia „Ştefănescu Costică”.
Aurică Beldeanu, regele intercepţiei în România
Fostul jucător al Craiovei Maxima a fost, incontestabil, la vremea sa, unul dintre cei mai valoroşi mijlocaşi din Europa. Cu o tehnică desăvârşită, o capacitate de efort ieşită din comun şi un simţ de anticipaţie de excepţie, ”vulpea”, aşa cum l-au numit colegii, simţea perfect unde va pleca pasa adversarului şi era acolo cu o clipă mai devreme, culegând astfel numeroase baloane, pe care le transforma în pase utile pentru Balaci, Cămătaru sau Cârţu.
Format în curtea Progresului, a explodat la Reşiţa, ca mai apoi, în Bănie, să cunoască adevărata consacrare. Internaţionalul de juniori, tineret şi seniori, are la activ numeroase partide memorabile, dar pe primul plan stă reuşita de senzaţie de la Leeds. Este campion al României şi câştigător al Cupei cu Universitatea.
Silviu Lung, uriaşul din poartă
Silviu Lung a făcut pasul din poarta Craiovei în istoria fotbalului românesc destul de târziu, pe la 26 de ani. Povestea sa e împletită din cuvinte precum curaj, voinţă, putere de luptă şi încredere în sine.
Marele portar Silviu Lung s-a născut cu adevărat într-o seară de septembrie, în 1982, la Florenţa, ce coincidenţă, când marea echipă a Craiovei elimina Fiorentina în primul tur al Cupei UEFA şi îşi lua zborul spre semifinala cu Benfica... În septembrie ’82, Silviu Lung avea 26 de ani. A debutat în poarta echipei naţionale în 1979, iar de atunci încolo, a cam ferecat-o şi pentru adversari, dar şi pentru concurenţii postului, indiferent că s-au numit Moraru, Duckadam, Liliac sau Stelea.
Cariera de international a lui Silviu Lung se intinde pe parcursul a 14 ani, in care a strans 77 de selectii. A aparat la un turneu final al Campionatului European, Franta ’84 si la un Campionat Mondial, Italia ’90. Silvica nu este numai unul din cei mai mari fotbalisti romani, ci si unul dintre cei mai longevivi jucatori din intreaga istorie a fotbalului romanesc.
Sorin Cârţu
Cei care au avut şansa să-l vadă pe Sorin Cârţu jucând, nu-l pot uita, desigur, pe capriciosul şi genialul dribleur de bandă stangă din perioada “Craiovei Maxima”. Driblingurile halucinante şi golurile sale, care astăzi ar putea fi pe genericul oricărei emisiuni sportive, rămân memorabile. Dar, capricios, cum spuneam, în teren şi în afara lui, Sorin Cârţu a intrat deseori în “clinciuri” verbale, sau de idei, cu antrenorii pe care i-a avut.
Rodion Cămătaru
Într-un moment când startul său părea compromis, un antrenor cu ochelari auriţi, de profesor universitar, din spatele cărora a răzbatut mereu o privire umană, i-a întins o mână de ajutor. E vorba de Rodion Cămătaru şi de Ilie Oană. Apreciatul antrenor nu dădea de pomană. Cântărise doar calităţile craioveanului uitat pe tuşă, al cărui antrenor tocmai devenise şi-l redase fotbalului românesc. După care Oană a plecat la pensie, iar Cămătaru a rămas în marele fotbal.
În anii ’80, revista “Săptămâna” a declanşat o campanie furibundă împotriva lui Cămătaru. “Dromadera”, “Haplea în chiloţi”, “Sac de tărâţe cu crampoane”, sunt doar câteva dintre metaforele mucegăite pe care Eugen Barbu le-a alăturat fotbalistului oltean. Pe 18 aprilie 1983, la două zile de la evoluţia memorabilă a lui Cămătaru în semifinala Cupei UEFA, Benfica - Universitatea 0-0, de la Lisabona, Eugen Barbu şi-a cerut scuze într-un articol celebru, publicat în ziarul “Informaţia”. Iată un fragment:
“... Adevăratul erou al meciului, trebuie s-o spun deschis, a fost Cămătaru, omul pe care l-am ironizat într-o vreme. Prin ambiţia şi voinţa lui, a reuşit să mă infirme. M-ai învins, Rodioane! Dar nu există înfrângere mai frumoasă pentru un gazetar, decât recunoaşterea aceasta, drept pentru care semnez...”
Eugen Barbu
Constantin Oţet
Deşi au apărut câteva cărti despre “Craiova Maxima”, adevărata istorie a antrenorului Tică Oţet încă nu a fost scrisă. Originar din Mehedinţi (Poroiniţa-Rogova), Oţet s-a retras de timpuriu de pe terenul de fotbal (jucător la Metalul Turnu Severin), în urma unui accident. La doar 23 de ani a devenit antrenor, iniţial la juniori, apoi la seniori. Ca antrenor, din 1963 şi până în 1998, a antrenat în şase rânduri echipa cea mai importantă din viaţa lui: Universitatea Craiova.
Cu Universitatea, regretatul Tică Oţet a cucerit un titlu şi două Cupe, alături de calificarea echipei în semifinala Cupei UEFA (1982-1983). A fost, pe lângă un mare antrenor, un adevărat OM.
Sebastian Domozină, vocea-simbol a Craiovei Maxima
Născut în 1938, la Ianca (Olt), lângă Dăbuleni. Absolvent al facultăţii de ziaristică din Bucureşti. Corespondent principal teritorial pentru Oltenia al Radioteleviziunii Române. Celebru crainic-reporter sportiv. CEL MAI IUBIT CRAINIC AL OLTENILOR!
O echipă fantastică, aşa cum a fost Craiova Maxima, născuta din sufletul uriaş al oltenilor, nu putea să aibă decât un comentator pe măsură. Cine poate uita comentariile “braziliene” ale lui Domozină care însufleţeau un popor alb-albastru lipit cu urechea de tranzistoare? Cine poate uita strigătul de victorie de la Leeds, când, secunde în şir, vocea marelui crainic a răsunat “Goooool!!!”, în ritm de caluş oltenesc? Cu siguranţă, nimeni...
Atunci când meciurile televizate erau “fructe exotice”, nea Sebi a făcut din transmisia radiofonică o adevarată artă. Vesel, jovial în permanenţă, îl simţeai în casa ta chiar dacă era la mii de kilometri distanţă, fie că transmitea de la Milano, Firenze, Munchen, Bordeaux, Moscova sau Craiova... Sunt oameni care nu pot fi înlocuiţi niciodată. Fără îndoială, Sebastian Domozină a fost unul dintre aceştia. Din 10 octombrie 1997, doar sfinţii mai pot auzi inconfundabilul “Goooool!!!” al vocii de aur a Olteniei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu